anascrie

Norii se tuciuriseră de vânt Lumina se întrezărea cu greu Și dincolo, lângă pământ, O moară, fremăta mereu. În liniștea întunecimii, Pe pietre mari și vechi, rotunde, Se răscoleau germenii pâinii, Bolovănoși de amănunte. Curgea un val de boare fină, Care sub vânt se veșteji, Dezvăluită în lumină, Făina, ne înzăpezi. Ne coloram a resemnare, În marea albă, brumărie, Făina mută, sub hambare, Albise-n părul tău, pustie.

În casa mea, Obloanele s-au resemnat Și-au coborat de-a dura, către apă Ferestrele și-au încuiat- În ele însele, o groapă, Și toți pereții, ridicându-se, Dintre dărâmături Ca sume de iluzii compromise, Și de frânturi În casă, vântul răscolește Roți de ceară, Și timpul se păienjenește În trup de seară, Și din aievea-nfățișată A nopții zână, Peste privirea tulburată, Mereu stăpână Mă resemnez sub negura acestui, Edificiu Cu titlul vechi, de încrustat Pe frontispiciu. Și pe sub negura măsurii De cală mare, Simt de sub mine, arborii pădurii Ca o-ncarnare. Și în această casă, cu păduri Și vise, Sorbim, din norii imaturi Lacrimi încinse, Și din timpanul, ca un pod, De reverie, Ne răscolesc secunde-nod De iasomie.

Casa mea, înfiptă bine, În pământul strâns, Un adăpost peste destine, Sub care toate ploile au curs. Casa mea, cu rădăcini Și trunchi de humă, Casa mea, surdă de străini, Sub străji de humă. O casă caldă , în pustiul Unei toamne, Ca un ecou, de sub pantoful, Unei doamne. Casa mea vie, conținândă, Ca o măsură, A unei vieți mereu crescândă Și imatură. Tot mai pustii și tot mai mici, În casă, Ne asezăm sub ochi doar frici, Șezând la masă.

Mi se desfrunzesc, De reverie și de soare, mâinile, Pe-al vieții horn, Ies, arse de lumină, brumele Și mă răstorn, Ca o duminică în odihniri de sine, Pe-al vieții horn, Ies mugurii din fumuri de destine, Mă reculeg La adăpostul fricilor străine, Și te aleg, Pentru a câta oară, doar pe tine. Păienjeni moi, Iscă din timp și ochi, un fel de scară, La trupuri, goi, Se-drăgostesc și se iubesc întâia oară.

Cum să recuperezi o poezie pierdută Iubesc amenințarea ploii, Când norii răzvrătiți se-nvolburează, Când cerul tot, e lacrimă de-amiază, Și aburesc, de sub paduri, eroii. Iubesc amenințări de ploi, Când casele se udă-n stresinisuri, Și apele se scurg brutal din noi, Ca spicele căzând sub secerisuri. Iubesc amenințarea ploii, Când numai timpul curge în clepsidre, Abstractizând nisipul în secunde, Și fluturii în crisalide. Iubesc amenințarea lină, A ploilor, în primăvara plină, Și adăpostul frunzei, sub lumină, Și timpul deșirându-se în tihnă. Iubesc amenințate ploi, Și soarele robit, căzut în noi, Și toată apa-nnourată-n zare, Și umbra amintirii tale. Coboară umezeala în vestigii, În spirite, în oameni, în religii, Și norii-și pierd valorile-n noroi, Și numai noi, și numai singuri, noi. Și numai timpul, strâns sub promoroacă, O amintire veche o să toarcă, O amintire de întâia oară, Din timpul rupt de iarnă-n primăvară.

Altarul arborilor răsturnaţi În timpul frunzelor de primăvară. Se stinge cu iluzii de bărbaţi În femininul de întâia oară. Şi se tot duce, prăvălind în sine, Ca un destin, tot trupul condensat. Ca o impresie ce se cuvine Pe care-a o rosti am şi uitat.

Curgeau râuri Peste plapuma veştedă care te-nvelea. Şi toată pădurea îşi întindea Rădăcinile Sub aşternut. Totul mirosea a început Iar tu învăţasei să miroşi A toate pădurile O să te trezeşti cândva Din realitatea copilăriei tale. În a visului cale Un drum nesfârşit Cu parfum de lăcrămioare E drumul tău! O să plângă în fântâni ploile Şi n-o să ne mai vedem nopţile Ca să-ţi citesc. Ca să nu te temi Citeşte singură mai departe. Se sting multe frici Într-o carte.