Moara


Norii se tuciuriseră de vânt
Lumina se întrezărea cu greu
Și dincolo, lângă pământ,
O moară, fremăta mereu.

În liniștea întunecimii,
Pe pietre mari și vechi, rotunde,
Se răscoleau germenii pâinii,
Bolovănoși de amănunte.

Curgea un val de boare fină,
Care sub vânt se veșteji,
Dezvăluită în lumină,
Făina, ne înzăpezi.

Ne coloram a resemnare,
În marea albă, brumărie,
Făina mută, sub hambare,
Albise-n părul tău, pustie.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Scrisoare pentru atunci când n-am să fiu

Curgeau râuri Peste plapuma veştedă care te-nvelea. Şi toată pădurea îşi întindea Rădăcinile Sub aşternut. Totul mirosea a început Iar tu învăţasei să miroşi A toate pădurile O să te trezeşti cândva Din realitatea copilăriei tale. În a visului cale Un drum nesfârşit Cu parfum de lăcrămioare E drumul tău! O să plângă în fântâni ploile Şi n-o să ne mai vedem nopţile Ca să-ţi citesc. Ca să nu te temi Citeşte singură mai departe. Se sting multe frici Într-o carte.
Citiți mai multe

Casa mea

Casa mea, înfiptă bine, În pământul strâns, Un adăpost peste destine, Sub care toate ploile au curs. Casa mea, cu rădăcini Și trunchi de humă, Casa mea, surdă de străini, Sub străji de humă. O casă caldă , în pustiul Unei toamne, Ca un ecou, de sub pantoful, Unei doamne. Casa mea vie, conținândă, Ca o măsură, A unei vieți mereu crescândă Și imatură. Tot mai pustii și tot mai mici, În casă, Ne asezăm sub ochi doar frici, Șezând la masă.
Citiți mai multe